Pentru că a revenit la CCA cu ajutorul Tribunalului, dar contrar voinței lui Mircea Sandu, Ion Crăciunescu face delegările, dar e supus unui tratament ridicol la Casa Fotbalului. În schimb, comisia-paralelă a lui Deaconu e privilegiată, deși n-are nimic de făcut. De suferit, suferă arbitrajul și, implicit, fotbalul
Casa Fotbalului. Zi de iulie 2013. Vreo 40 de grade. În fața Casei Fotbalului mă așteaptă ditamai gigantica… baltă! Nici nu mi-aș fi dorit să fie altcineva, vizita e evident incognito. De prima barieră trec ușor. Ditamai clădirea de milioane de euro, toată sticlă și oțel, e înconjurată de un gard de C.A.P. N-au mai fost bani la UEFA probabil. Contează mai puțin acum, important e că poarta e deschisă. Următorul obstacol: poarta principală de la mezanin, urmată de o scară către parter. Telefonul e util acum: „Am ajuns, domnule Crăciunescu”. „Cobor eu imediat”, vine răspunsul și facem joncțiunea la momentul ideal, fix la parter, la câțiva metri de recepție și paznicul care nu mai simte nevoia să intervină. Până să-i treacă buimăceala, deja suntem la etaj.
„Mai rău de-atât ce poate fi?” Povestea cu iz de James Bond mioritic nu e întâmplătoare. De când a câștigat procesul cu FRF și a fost repus în funcția de președinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor, Ion Crăciunescu lucrează ca-n exil. Un demers oficial de a-l vizita la Casa Fotbalului ar fi sfârșit, mai mult ca sigur, cum se sfârșesc cererile de luni de zile de a realiza un interviu cu Mircea Sandu: cu un refuz. Așa că de data asta nici n-am mai încercat căile oficiale, refuzând un nou eșec. „Veniți oricând, vă aștept”, îmi spusese cu câteva zile în urmă Crăciunescu. „Sper să nu vă fac rău”, îi zic acum, când parcă simt tensiunea care plutește în aer. „Mai rău de-atât ce poate fi?”, întreabă el retoric.
Patru pe trei locuri Și așa ajungem în biroul din „exil”. Când îi treci pragul e ca și când ai păși din terminalul unui aeroport ultramodern în Gara Obor. Nici arhitectura clădirii nu ajută – o fereastră destul de mică pentru o clădire din sticlă -, dar efectul e dat de ceea ce se află înăuntru. Trei birouri micuțe, două de-un fel, unul alt model, evident adăugat ulterior. Patru scaune, plus unul probabil pentru invitați. „Asta e, suntem patru la trei birouri. Facem cu schimbul, în fiecare zi câte unul stă două ore afară pe rând. Să mut birouri nu pot fără aprobarea administratorului clădirii”. Nici nu știu dacă glumește, dar mie îmi vine să râd. O contribuție la atmosfera apăsătoare are și zăpușeala din cameră. „Asta e vina mea, nu suport aerul condiționat, l-am oprit, dar avem”,recunoaște Crăciunescu.
Președintele CCA a fost direcționat către încăperea unde lucrează reprezentanții fotbalului în sală (foto sus). Aici se află patru angajați ai FRF la trei birouri!
Analiză video fără TV și DVD În rest, aproximez douăzeci și ceva de metri pătrați și nimic mai mult. Nu tu telefon, fax, televizor, DVD sau orice altceva care să-ți sugereze că acolo lucrează șeful arbitrilor. Colegii de încăpere zâmbesc o dată cu mine. Prefer să nu-i implic, pentru că lor probabil li se poate face rău. Crăciunescu mai are un an și ceva dintr-un contract bun, inclusiv financiar, cu FRF, așa că poate fi mai relaxat.
Crăciunescu îmi oferă un ceai, apare de undeva și o sticlă de apă. Iar povestea continuă. „Mă scuzați, dar cum analizați fazele fără televizor?”, întreb. „Destul de greu, nu? (zâmbim amândoi). E aberant, avem un sediu bun, la Piața Alba Iulia, pentru care FRF plătește chirie. E dotat cu tot ce trebuie. De altfel, câțiva angajați ai Comisiei lucrează încă acolo, dar eu sunt obligat să stau aici. Când vreau să merg totuși acolo, să analizez faze, să discut cu un arbitru, fac cerere la Resurse Umane”, povestește fostul arbitru. „Poate FRF nu-și mai permite chiria”, mă transform eu în avocatul lui Mircea Sandu. Imediat apare o cărticică în peisaj, regulamentul CCA. „Scrie clar aici, bugetul include chiria pentru sediu. În plus, e vorba de o mie și ceva de euro, iar proprietarul nici n-a fost anunțat că a încetat contractul”.
A apărut condica de prezență Pe biroul de lângă noi zăresc un registru. „E Condica de Prezență. A apărut fix când am revenit eu, n-a existat până atunci. Asta e, o semnez. Programul începe la 8:30 și se termină la 16:30. Am o pauză de masă de jumătate de oră, dar se prelungește, anunț la Resurse Umane”, îmi explică imediat președintele-nedorit. Precizarea e importantă. Un etaj mai sus se află președintele-dorit, Alexandru Deaconu. „Haideți să-l salut și pe el zic”. Pe coridor deja mișună diverși funcționari. „O să vezi că s-au sesizat, deja au anunțat sus”. În drum, oprim la un alt birou: „Acesta mi s-a oferit inițial, dar m-am mutat, sunt mulți oameni deja aici și cu alte treburi. Aici tocmai a apărut un fax!”. Camera e ceva mai primitoare, având fereastra mare și fiind decorată puțin de „locatari”.
Oamenii președintelui – birou de lux Pe o scară interioară, ferită de ochii „spionilor” șefului, ajungem și la etajul doi. Intru în biroul lui Deaconu. Acolo – altă viață! Mobilier mai modern, scaune din piele, un televizor LCD, un DVD, cam tot ce trebuie. „Domnul Deaconu este?”, întreb. „E la o ședință!”, mi se spune, iar tonul mă îndeamnă să plec. Apariția acolo cu Crăciunescu nu mă ajută. Aflăm că Deaconu și ceilalți membri ai Comisiei-paralele a Arbitrilor au fost convocați de Mircea Sandu la o ședință. „Ce pot discuta despre arbitri fără președintele CCA?”, zic eu mirat. N-aștept răspunsul.
„Vă spun sigur: nu demisionez!” Revenim în biroul inițial. Pe laptop-ul personal – „am cerut să fie aduse cele ale CCA, dar n-au apărut” – Crăciunescu îmi arată soft-ul cu care face delegările. Cele pentru etapa a treia sunt făcute deja, de către Crăciunescu și colaboratorii numiți de el. Pe cei mai apropiați lui Deaconu i-a pus la juniori. „E normal să vreau să lucrez cu echipa mea. Cel mai rău îmi pare de arbitri, să nu sufere ei. De asta am și fost dispus să găsim o modalitate de reziliere. Dar acum vă spun cert: sută la sută nu demisionez! Nu îmi dau demisia!”. Repetă obsesiv fraza, așa că îl cred. Dar cred că nici Mircea Sandu nu-și va schimba poziția. Sună telefonul. Ceva legat de un proces. Pare că se pricepe la legile civile și penale la fel ca la legile fotbalului, pe care le are pe birou. E ceva legat chiar de Mircea Sandu. Așa că e clar absurdul va continua o dată cu litigiile: președintele CCA, plătit cu bani buni, va fi, în cel mai bun caz, ignorat. Nu e scopul actualului reportaj să descopere cine are dreptate. Deocamdată există o decizie în instanță care a contrazis presiunile a 13 președinți de cluburi care l-au îndepărtat pe Crăciunescu ilegal, multe răutăți și un arbitraj într-o stare proastă condus într-o harababură totală.
Aduceți un scaun și pentru Avram! Mă pregătesc să plec. Simt o oarecare grabă și din partea lui Crăciunescu. Sesizez imediat de ce: apăruse paznicul și alte persoane doritoare de a reinstaura legea în Casa Fotbalului. „Nu e corect ce ați făcut, nu aveați dreptul! Trebuia să cereți aprobarea Departamentului de Presă”, spune tânărul de la securitate. N-are nicio vină el, așa e, am încălcat regulamentul de acces în Casa Fotbalului. Recunosc, suspendați-mă! Mai apuc doar să văd bicicleta cu care Crăciunescu parcurge 20 de km în fiecare dimineață în jurul Arenei Naționale. Până nu-i va trebui și pentru asta o cerere la Resurse Umane. Sau poate va fi mutat într-un iglu de la Polul Nord. Dar ce te faci dacă apare și al treilea președinte – Vasile Avram? Mai cumpărați un scaun măcar, preventiv…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER